Gura La Ureche

Draga jurnalule (III)

Cum arată lumea normală? Şi cum ar fi să trăieşti într-o lume perfectă? Păi, cui îi trebuie perfecţiune? Adică, să te trezeşti dimineaţa, vesel şi cu chef de muncă? Să te trezeşti iar sub geamul tău, muncitorii să lucreze încălţaţi cu papuci de pîslă, vorbind în şoaptă, ca să nu te deranjeze? Şi trecătorii veseli şi bine dispuşi să îţi dea bună dimineaţa cu zîmbetul pe buze? Să zboare păsărelele sub un soare galben şi nu foarte cald? Să te aştepte taximetristul chiar în faţa scării, gata să plece cu tine în cursă? Să asculţi un post de radio fain, fără manele, cu informaţii referitoare la scăderea preţurilor la benzină şi la exportul masiv de toate celea? Să deschizi ziarul şi preţul acţiunilor tale să fi crescut peste noapte? (…Stai, că ceva nu e bine…. Dacă tot ai atîţia bani, de ce foloseşti taxiul??… În fine, să continuăm cu lumea perfectă.) 
Să ajungi la servici dornic să lucrezi ceva? Să te aşezi la birou şi imediat să apară asistenta/ul cu ceaşca de cafea, nici prea caldă, nici prea rece, nici prea dulce nici prea amară (cafeaua, nu asistenta!)? Să nu plouă cînd vrei să fie cald şi frumos? Să intre şeful… iar nu-i bine… în lumea perfectă, TU eşti şeful! Bine, tu, ca şef, să îi anunţi pe toţi de majorarea salariului? Să îţi petreci pauza de masă la un resturant select, în compania unor persoane plăcute, care nu te streseze cu prezenţa prea mult timp? 
Lumea perfectă! Să ştiţi că există. E adevărată. Numai că se termina undeva pe la ora 07, în cazul meu. De ce ora 07? Păi, atunci sună ceasul. De fapt sunt treaz de la şase fără un sfert, cînd au trecut „gunoierii” pe sub geam, înjurînd de mama focului şi rîzînd zgomotos. Şi nici de „bună dimineaţa” unui chip zîmbitor n-am avut parte. Din oglinda din baie mă privea un chip ciufulit, cu cearcăne, cu urme de pernă pe faţă. (Chiar, care mi-o fi pus perna pe faţă?!)
Nu mai pornesc radioul. Şi aşa sînt deprimat, la ce m-ar ajuta ştirile rele? Azi trebuie să dau gata reportajele, doua pentru ca vineri am sa plec la Bucale, deci va fi o zi grea. Partea bună e cu cafeaua. Din asta n-o să fie niciodată prea multă. Deci, pornesc spre birou (pentru că am aşa ceva), ocolesc, înjurînd, haita de cîini de care v-am mai spus, ocolesc, înjurînd, maşinile parcate anapoda, de care v-am mai spus, mă uit compătimitor la ăia trei minoritari pe care nu-i doare capul că semaforul arată roşu şi pe care ar fi putut să-i amendeze cineva, sar, înjurînd peste nişte şanţuri apărute peste noapte… înjur cam mult, nu-i aşa? Păi… fiecare cu normalitatea lui. Fiecare cu lumea lui perfectă. De aia îmi place să lucrez unde lucrez. Că pînă diseară tot am să înjur! 
Hai pa, şi pe data viitoare!

© 2008, Neamtu’. Toate drepturile rezervate. Adica nu da cu copy/paste, ca nu-i moral, nici legal. Pe bune!

S-a mai scris pe tema asta aici:

• Lupta pentru viata
• Nu mai fac fata. Nici spate.
• Fotografie pe perete