Gura La Ureche

Iarba verde de acasa

Mentoru’ şi-a tras cort. Aşa că, azi, cu surle, trâmbiţe şi Peugeotul lui şefu‘, am ieşit să vedem cum se comportă minunăţia de cortuleţ. Nu zic că am mers kilometri întregi ca să găsim un loc cât de cât liber, loc liniştit, loc cu verdeaţă, fără tristeţe si suferinţă. Pentru că am mers, dar nu chiar până la epuizare. Plus că nu am mers pe jos. Gândacelul s-a comportat minunat, chiar dacă ţiuia nebun, după benzină…

Şi uite că am găsit locul perfect, ocupat de nişte tipi care dădeau gata un grătar, intr-o pauză de fotbal în aer liber, într-o poiană din pădure. Romantic până la dumnezeu şi înapoi. 20 de tipi la bustul gol, burtoşi şi transpirati. Ce poate fi mai fain?

Ne-a luat 30 de minute să instalăm cortul. De fapt, LE-A luat, că eu nu am miscat un deget. Asta a fost practica lor în ce priveşte instalarea corturilor. Au mai rămas nişte piese, ca la fiecare gospodar, deci, e de bine. Cortul mov se înălţa, falnic, în pădure!

După alte 20 de minute, era strâns, le mulţumeam ălora care se opriseră din fotbal şi din grătar ca să belească ochii la noi şi duşi am fost. Abia pe traseu mi-am adus aminte că, pe vremea mea, corturile de 4 persoane nu cântareau 4,4 kg, ci vreo 20… Şi că ne rupeam spatele cu el până sus, pe munte. Din cauza cortului şi a berilor. Că fără navete de bere (mai târziu cutii) nici nu ne gândeam să “facem” Dochia. Pe urmă, lapte praf, noi – praf, una bucată ceaun, ciocolată la greu şi multă veselie, care creştea pe masură ce scădea numărul berilor.

Într-un final, ne găseam sus, la cabana Dochia. Care cabană, în afara ca e super faină, a reuşit să ne suporte ani de-a rândul. O gaşcă de nebuni, capabili de orice tâmpenie. Am făcut lapte, în ceaun, la un foc imens şi, la final, am mâncat lapte negru. Aşa de multă era cenuşa in ceaun. Dar a mers, că eram rupţi de foame. După aia ne-am dat seama că aveam conserve şi carne de pui, puse în rucsaci de părinţii prevăzători.

Ok, iar am deviat de la subiect. În mare, încă îmi mai aduc aminte cum se ridică si cum se coboară un cort. Duh! Trebuie să fii cel puţin puţin prost să nu ştii cum se ridică un cort, nu? Sau să nu mai fi văzut vreodată unul. Dar nu e cazul meu.

Una peste alta, astăzi am ieşit din casă, la iarbă verde. La pădure. La rupt monotonia TV-ului-atelierului-blogului. Aer, sănătate curată, pe urmă mititei, cârnaţi si apă plată, rece ca gheaţa. Ce poate fi mai frumos?

© 2009, Neamtu’. Toate drepturile rezervate. Adica nu da cu copy/paste, ca nu-i moral, nici legal. Pe bune!

Nu s-a mai scris despre asta pana acum. E prima oara, wow! Dar poti citi asta:

• Concurs de inceput de an
• Am renuntat la ftw.ro
• Nu mai fac fata. Nici spate.